O călătorie povestită și ilustrată cu momente și locuri care m-au făcut eu.

M-am născut în luna iulie a anului 1981, în satul Ciolăneștii din Deal, din județul Teleorman. Era miezul verii și o dimineață limpede, după o ploaie caldă. Undeva într-un sat, undeva într-o casă, la gura sobei, o mamă cu nume arhaic, Dragomira, năștea o fetiță. Bucuria era la ea acasă, însă din toamnă, mama, fiind educatoare în sat, a fost nevoită să se întoarcă la grădiniță. Așa se face că la nici trei luni, am ajuns pe mâinile bunicilor: niște mâini mari, aspre și crăpate de atâta muncă, dar calde și blânde cum altele nu au mai fost și nu vor mai fi pe pământ. Mai târziu bunica îmi povestea că atunci când am ajuns la ei nu eram mai mare decât o lingură de lemn și că îi era teamă să mă atingă. Dar nu avea timp de ifose, așa că m-a făcut numaidecât mare. Cât timp am locuit cu bunicii mei cea mai mare bucurie a fost libertatea, chiar dacă pe vremea aceea nici nu știam ce înseamnă. Umblam ziua întreagă pe câmp unde îmi testam corzile vocale pe marea scenă a câmpului din Dealul Vii și îmi alegeam cu grijă spectatorii: fețele florilor soarelui, gângăniile pământului sau câte o pasăre sau vreun nuc singuratic. Mergeam de-a lungul apei din fundul grădinii până aproape de satul vecin, mă cățăram prin copaci, alergam de-a lungul drumurilor, culegeam pietricele, cioburi, flori, frunze. De cele mai multe ori mă distram așa de una singură și îmi alegeam orele la care știam că nu mă voi întâlni cu vreun curios în cale. La joacă, împreună cu copiii de pe stradă eram retrasă, timidă, speriată să nu fiu lovită la jocurile cu mingea, fericită la de-a v-ați ascunselea pentru că nimeni nu mă găsea în ascunzătorile mele descoperite în plimbările solitare, dar pe care le redescopeream altfel: cu inima bătând tare în piept. Acasă mă întorceam târziu și de fiecare dată bunica mă primea zâmbind, cu ceva bun și apa fiartă pe vatră. Timp de aproape paisprezece ani mi-am iubit plimbările solitare pe care mi le amintesc ca pe niște fire de lumină.
Elisabeta aducând inspirația

 

Fără prea multe jucării sau cărți, fără televizor sau computer, am devenit la fel ca mulți alți copii din acei ani, un mic creator. Mi-am petrecut copilăria lucrând cu mâinile recuzita de joacă, plimbându-mă pe lângă gârlă în căutare de comori sau pe câmpurile pustii căutând ecoul, într-o libertate aproape totală. Prin clasa a treia prietenul meu, Mathieu, pe care nu l-am întâlnit încă niciodată, dar cu care corespondez de aproape treizeci de ani, mi-a trimis un carnețel verde cu spiră și foi multe care miroseau atât de frumos!  Din când în când îmi notam lucruri care îmi atrăgeau atenția în timp ce îl ascultam pe bunicul meu cum cânta cântece vechi și lucra lemnul sau pe bunica cum spunea ghicitori și povești de demult. De atunci, mi-am făcut obiceiul să am mereu la îndemână câte un carnețel pentru notițe și mâzgăleli.
Când m-am făcut mai mare, am plecat la oraș, unde cel mai mult mi-au plăcut bibliotecile. Acolo am descoperit literatura, tărâmul celălalt, unde călătoresc și azi destul de des. Tot la oraș am urmat un liceu pedagogic unde am început să lucrez cu copiii pe când aveam vreo 17 ani, nebănuind că aceasta va fi una dintre meseriile mele preferate. O vreme am studiat filosofia, apoi arta, am călătorit prin multe locuri îndepărtate și păream să fi uitat cu totul de copilăria mea. Când am ajuns om mare, mi-a trecut prin minte să amestec tot ce am învățat într-o singură meserie, așa că am devenit educator cultural, mai întâi la Muzeul Național de Artă al României și, apoi cu Asociația Da’DeCe, al cărei coordonator creativ sunt, inventând proiecte culturale pentru copii. Amintindu-mi într-o bună zi de carnețelul meu verde din copilărie, am reînceput să scriu prin 2010, mai întâi pe blogul personal, casadincopac.wordpress.com, apoi în primele mele cărți publicate. Inspirația mi-o aduc uneori memoria, alteori lumea din jur, visele din copilărie sau cărțile-minuni pe care le țin în jurul meu atunci când scriu, masa mea și creioanele din cana roșie cu buline albe, carnetele măzgălite cu desene și cuvinte, dar mai ales cele două gheme din puf de păpădie, Smaranda și Elisabeta, fetițele mele, cărora le dedic toate lucrurile folositoare pe care le fac.
Liniște, Hațeg, 2016

 

 

 

Călătoria continuă. Pe curând, într-o poveste!

Cu bucurie,

Iulia

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *